Pisica este un animal foarte special, cu un comportament social interesant şi uneori chiar surprinzător. A-l înţelege şi a-l respecta înseamnă să creezi o atmosferă plăcută şi o armonie benefică în interiorul unei case în care pisicuţa este considerată un adevărat membru al familiei.
La origini, felinele sunt animale solitare, care, spre deosebire de reprezentanţi ai altor specii, nu formează haite sau grupuri în care convieţuiesc sau atacă (dar există şi excepţii despre care vom vorbi mai târziu). Aşa se face că, de obicei, puii rămân în grija mamei, rare fiind întâlnite cazurile în care motanul, tatăl puilor, participă la procurarea hranei.
Organizare socială fluidă
Felinele îşi marchează teritoriul, acesta fiind locul de unde obişnuiesc să îşi procure, de altfel, hrana. Însă, putem spune că pisicile au o organizare socială foarte fluidă. Atunci când sursele de hrană se dispersează în diferite zone ale teritoriului, cum ar fi de exemplu pe o insulă populată abundent de păsări care pot fi vânate cu uşurinţă, pisicile sunt de cele mai multe ori solitare. În schimb, dacă hrana este abundentă, dar este concentrată într-un singur loc, cum ar fi o curte sau o fermă, pisicile devin foarte sociale. Aleg atunci să trăiască în grupuri compuse de obicei dintr-un mascul şi din câteva femele care se împrietenesc rapid ajungând să convieţuiască în deplină armonie. Astfel, îşi fac toaleta reciproc şi pot chiar împărţi educarea puilor. În schimb, le este mult mai dificil să accepte sosirea unei alte pisici adulte în interiorul grupului şi atunci au loc ciocniri şi lupte nu tocmai plăcute.
Trepte de dezvoltare
Potrivit specialiştilor în comportamentul felin, tinereţea unei pisici poate fi împărţită în patru perioade: perioada neo natală: de la 0 la zece zile; perioada de tranziţie, de la 10 la 21 de zile; perioada de socializare de la 21 de zile la 9 săptămâni şi perioada juvenilă, de la 9 săptămâni la pubertare. De asemenea, dezvoltarea socială prezintă aceleaşi caracteristici şi se derulează după aceeaşi schemă ca şi în cazul câinilor. Ea cuprinde mai întâi identificarea caracterelor supraindividuale ale speciei şi apoi deprinderea mijloacelor de comunicare şi a modalităţilor de relaţionare socială.
Explorarea teritoriului
Într-un habitat rural, teritoriul pisicilor poate atinge 1,2 ha în cazul unei femele şi 12 ha în cazul unui mascul. În mediul urban însă, densitatea este atât de ridicată încât putem număra chiar 10 pisici pe o jumătate de hectar. În general, teritoriul unui mascul dominant include teritoriile femelelor. Deşi masculul nu obişnuieşte să vâneze pe teritoriul femelelor, el va alunga, în schimb, orice intrus de sex masculin de pe acest teritoriu. Încălcarea teritoriului, aşadar, de alte animale duce de multe ori la lupte. Astfel de lupte mai au loc însă şi între animale din aceeaşi specie, care îşi dispută dreptul asupra unei femele.
De asemenea, pisicile pot împărţi o zonă centrală generală, dar marea parte a activităţii lor inclusiv vânătoarea, are loc pe zone teritoriale asupra cărora deţin exclusivitatea.
Explorarea teritoriului şi marcarea sa repetată devin, astfel, acte necesare pentru a păstra această exclusivitate. Pe lângă agresivitatea prădătoare, întâlnită însă în afara grupului social, pisica poate manifesta, în egală măsură, o agresivitate intraspecifică din diferite motive, cum ar fi cele de ordin social, sexual sau teritorial.
Matriarhat
În sistemul social al pisicii se practică matriarhatul. Datorită marcajelor interne pe care le fac pisicile în cadrul unui grup, ele sunt mai puţin vulnerabile în faţa agresorilor.
De asemenea, în momentul în care adolescenţii masculi încep să manifeste dorinţe sexuale sunt expulzaţi din grup. De altfel, între motani, încăierările au loc din diverse motive, însă întotdeauna se vor finaliza cu un învingător, cărora ceilalţi i se vor supune fără prea mari „comentarii”.
Şefi şi… supuşi
Pisicile evită contactul cu congenerii şi nu formează, aşadar, grupuri. De aceea, nu putem vorbi despre factori de coeziune de grup la această specie. Totuşi, se observă uneori excepţii. Şi anume atunci când pisicile sunt nevoite să trăiască împreună în aceeaşi casă, se observă că un individ ocupă o poziţie dominantă. Acesta va merge mândru, cu coada ridicată, impresionându-şi femelele şi masculii mai „slabi”, în vreme ce, în cadrul altor grupuri, raporturile dominant-dominat sunt aproape inexistente.
Dar se poate întâmpla şi ca unul sau mai mulţi indivizi să fie hiperdominaţi fiind frecvent atacaţi de membrii grupului şi devenind foarte temători şi persecutaţi.
