Chiar dacă a fost abandonată la zeci de kilometri de casă, o pisică e în stare să găsească, aproape de fiecare dată, drumul de întoarcere. Oare cum se întâmplă acest lucru?
Din punct de vedere medical, specialiştii nu au putut descoperi adevăratul motiv pentru care pisicile posedă acest extraordinar simţ al direcţiei, însă au putut analiza ceea ce se cunoaşte cu certitudine până în prezent.
Marcarea teritoriului
Pisicile sunt prădători înnăscuţi, care, în sălbăticie, îşi marcau teritoriul pentru a se putea întoarce în aceeaşi zonă, ca să vâneze. În plus, mâţele sunt foarte protectoare cu teritoriul lor şi au un foarte bun simţ al mediului înconjurător.
Şi în cazul pisicilor domesticite, locul este cel mai important. Există mărturii ale unor proprietari care şi-au vândut casele, luând cu ei şi pisicile. După un timp, au fost contactaţi de noii proprietari pentru a afla că pisicile lor au reapărut în apropierea fostului domiciliu. De aceea, se poate spune că pentru o pisică, teritoriul este, de multe ori, chiar mai important decât stăpânul.
Miraculoasele celule olfactive
Se ştie faptul că pisicile îşi folosesc mustăţile pentru a-şi menţine echilibrul. Tot datorită acestora, mâţele sunt capabile să aprecieze distanţele şi mărimea obiectelor. Mustăţile sunt, practic, folosite ca senzori, dar şi ca obiect al simţului olfactiv. Poate nu ştiaţi că nasul pisicilor are peste 200 de milioane de celule senzitive olfactive, extrem de multe comparativ cu cele cinci milioane pe care le posedă oamenii. Toate acestea contribuie la formarea uimitoarei abilităţi cu care pisica este capabilă să găsească drumul înapoi spre casă, chiar dacă se află la o distanţă apreciabilă.
Mai raţională decât câinele
Studii efectuate de Departamentul pentru Studierea Comportamentului Animalelor, din cadrul Muzeului American de Istorie Naturală au demonstrat că pisicile au o abilitate de a păstra informaţiile, mult mai mare decât a altor animale domestice. De exemplu, a fost dovedit faptul că o pisică are capacităţi de raţionalizare mai mari decât un câine, atunci când se întâlneşte cu un obstacol sau cu o problemă. Pare foarte greu de crezut că o pisică domestică poate găsi drumul spre casă, chiar dacă se află la sute de kilometri distanţă! Şi totuşi, miracolul este posibil – iar uneori aceste cazuri fac şi obiectul unor ştiri de presă – nu puţine fiind cazurile în care pisicile, foarte devotate stăpânilor, s-au întors acasă chiar dacă s-au pierdut într-un oraş străin, aflat la o distanţă apreciabilă de localitatea de domiciliu. De aceea, unii cercetători s-au întrebat dacă nu cumva e posibil ca pisicile să posede un anumit atu din punct de vedere ştiinţific, care să le permită să aibă acest avansat simţ al direcţiei?
Există oameni de ştiinţă care au afirmat că ţesutul pisicii ar fi foarte bogat în particule de fier, ceea ce i-ar conferi animalului o extrasenzitivitate la câmpul magnetic al Pămânului, iar unii biologi sunt de părere că orientarea porumbeilor şi a altor animale, inclusiv al cailor, câinilor şi pisicilor poate fi explicată în termeni de simţ magnetic. Un alt cercetător american pretinde că ar fi testat simţul orientării pe pisici vii. Acesta a folosit 15 pisici şi a construit manual labirinturi localizate la diferite distanţe de casa sa. Apoi a eliberat pisicile, una câte una, în interiorul unui labirint. Americanul pretinde că 13 din cele 15 pisici au ieşit din labirint pe uşitele îndreptate în direcţia casei sale. Acesta a observat că pisica cea mai bătrână a făcut acest lucru în perioada cea mai scurtă de timp şi că rata de succes a crescut pe măsură ce se apropia cu labirintul de casă. Atunci când fiecare dintre aceste pisici au fost testate, mai mulţi magneţi fiind legaţi de zgardele lor, nici una dintre ele nu a ieşit din labirint în direcţia corectă. Este posibil ca magneţii să fi bruiat busola biologică a pisicilor?
Fără a cunoaşte vreun răspuns real bazat pe dovezi ştiinţifice, este dificilă formarea unei opinii obiective.
Este foarte posibil însă ca simţul de orientare al pisicilor să se bazeze pe abilităţi instinctive şi ereditare.
