Inflamațiile pielii poartă denumirea de dermatite. Acestea pot avea numeroase cauze: traumatice, infecțioase (bacteriene, micotice, virale), interne (dezechilibre metabolice, endocrine, defecte genetice), iritante.
Un loc important în cadrul dermatitelor îl ocupă cele alergice alimentare. Primul semn este pruritul dermic, manifestat în funcție de intensitatea senzației, prin lins sau scărpinat până la plăgi de grataj automutilante.
Manifestări clinice
Prima fază a bolii se caracterizează prin simptome respiratorii atenuate (rinită, conjunctivită) sau poate fi asimptomatică, eventual cu puseuri febrile inexplicabile și cu o stare generală bună a animalului. Această fază poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni.
În faza a doua, manifestările clinice sunt dramatice: febră puternică, dificultăți mari de respirație, acumulări de lichid în abdomen (ascită) și între foițele pleurale care învelesc plămânii (pleurită), infecții oculare ce pot duce la pierderea vederii, semne nervoase (necoordonarea membrelor posterioare, convulsii, schimbări ale personalității).
Pisicile pot fi purtătoare ale unor boli infecțioase severe, fără a le manifesta clinic. În timpul caniculei, care reprezintă un stres pentru animale, ca și pentru noi, aceste boli pot suferi reacutizări declanșate de factori aparent minori: o răcire de scurtă durată a vremii, o expunere bruscă la aer condiționat, o schimbare a mediului.
Una dintre bolile virale deosebit de grave care se manifestă conform mecanismului descris anterior este peritonita și pleurita infecțioasă a pisicii (PIF). Pisoii născuți în crescătorii infectate cu PIF contractează virusul de la mamă, probabil transplacentar. Ei pot manifesta boala la vârsta înțărcării (5-10 săptămâni) sau pot rămâne purtători asimptomatici săptămâni sau chiar luni de zile, adică mult timp după ce ajung la noul stăpân.
Constipația
Neputința pisicii de a elimina scaunul sau producerea rarã a acestuia este, de asemenea, o situație foarte neplãcutã: pisica va merge des la cutia cu nisip, va sta încordatã (atenție, verificați în cutie, imediat dupã vizita pisicii, eventualele urme de urinã, întrucât e posibil a se confunda situația cu imposibilitatea animalului de a urina, problemã ce îi poate fi fatalã dacã depãșește 24 de ore!), își va pierde pofta de mâncare și va prezenta o stare generalã de apatie. Întrucât obezitatea și lipsa de exercițiu sunt factori favorizanți ai instalãrii constipației, aceasta e, în primul rând, o problemã a pisicilor ținute exclusiv în apartament.
Uneori, o proastã funcționare a organismului pisicii, ori o proastã informare a proprietarului acesteia despre nevoile ei nutriționale, provoacã micului animal un serios disconfort. În rândurile ce urmeazã vã sunt prezentate douã tulburãri digestive frecvente și ce trebuie sã știți pentru a-i veni în ajutor felinei mult-iubite.
Diareea
O pisicã sãnãtoasã poate sã manifeste oricând o stare de diaree, provocatã de schimbãri în rutina zilnicã: schimbarea dietei (trecerea bruscã de la un anumit tip de hranã la altul), o masã prea bogatã și greu digerabilã (carne gãtitã) ori foarte grasã, alergia la un anumit tip de mâncare (majoritatea pisicilor dupã vârsta de un an nu mai tolereazã laptele), stresul – care sunt factori favorizanți ușor de combãtut. Paraziții intestinali sunt, de asemenea, potențiali factori cauzatori ai diareei.
Un fenomen des întâlnit la motanii necastrați și, în mod deosebit, la cei cu părul lung, este așa-numita „coadă grasă a motanului”. Acest sindrom, datorat unei hipersecreții de sebum a organului supracaudal, poate apărea în diferite stadii de severitate și este în strânsă legătură cu nivelul de testosteron al animalului, acesta fiind și motivul pentru care masculii castrați și femelele sunt rareori afectați. De asemenea, dacă în cazul pisicilor cu părul scurt această hiperactivitate a glandelor sebacee e neutralizată prin autotoaletarea zilnică, în cazul celor cu păr lung acest lucru devine imposibil, situație ce facilitează suprainfectarea zonei.
Pisicile, ca și alte animale domestice, pot găzdui în blană, temporar sau permanent, purici, păduchi și căpușe. După o descriere pe scurt a celor trei tipuri principale de paraziți externi și a efectelor negative pe care aceștia le pot cauza atât animalului, cât și omului, este important să aflăm cum putem elimina aceste probleme în cazul în care acestea există, iar unica soluție viabilă este reprezentată de deparazitare.
Deparazitarea locuinței
Dacă animalul este parazitat cu purici sau căpușe, primul pas este curățarea locuinței, spălarea locurilor preferate de pisică, a spațiilor greu accesibile și aspirarea lor. Curtea și grădina trebuie curățate, îndepărtate frunzele moarte, vegetația rărită, pentru a lăsa să pătrundă soarele. Apoi se aplică insecticide.
Alții, însă, îl fac cadou mai departe sau, după o vreme, îl aruncă în stradă. O parte dintre cei care adoptă o pisică au impresia că aceasta e un organism asexuat și tragedia începe în momentul în care, după vârsta de 6-9 luni, femela intră în călduri. Urmează nopți de nesomn – atât pentru stăpâni, cât și pentru vecinii lor – urmate, în majoritatea cazurilor, de cea mai proastă alegere cu putință: stoparea căldurilor cu ajutorul tratamentelor hormonale! Inconștienții stăpâni își supun astfel pisica unui alt risc: piometrul, adica puroierea uterului, boală ce impune o intervenție chirurgicală de urgență, implicând castrarea, operație refuzată, până în acel moment, de stăpân.
Inepții de genul „o pisică trebuie neapărat să aibă pui înainte de castrare” sau „așa vrea Dumnezeu, trebuie să-i lăsăm dreptul de a se înmulți” le-am auzit deseori, câteodată chiar din gura medicului veterinar. Feluritele dizertații pe tema dreptului de procreere al pisicii ori explicații de genul „vreau pui de la ea, să-mi umplu casa de jucării vii” nu denotă altceva decât lipsa de responsabilitate atunci când e vorba de pisici ce nu aparțin vreunei rase (nu mai vorbesc de cele care au defecte genetice transmisibile, cum ar fi surzenia, malformațiile osoase etc.) și ai căror pui își vor găsi, atât de greu, stăpâni.
Cum tratăm anxietatea de separare
Pisica ta se ține scai după tine prin casă, miaună insistent, stă ascunsă și nu vrea să mănânce atunci când ești plecat? Ei bine, ar putea suferi de sindromul anxietății de separare.
Anxietatea de separare nu este o tulburare întâlnită numai la câini, ci poate apărea la fel de bine și în rândul pisicilor. Aceasta este concluzia la care au ajuns recent cercetătorii care studiază comportamentul felinelor. Contrar a ceea ce se credea până acum, pisicile sunt, de fapt, animale foarte sociabile, iubitoare, care dezvoltă legături emoționale foarte strânse atât cu stăpânul lor, cât și cu alte animale. Atât de strânse, încât ajung să resimtă acut lipsa acestuia.
Astfel, în momentul în care pisica este despărțită de stăpânul ei sau de vreun membru al familiei de care este foarte atașată, pot apărea primele semne ale anxietății de separare. Pisica insistă să fie lângă stăpân tot timpul, îl urmează ca o umbră, dintr-o cameră în alta. Când acesta vrea să plece de-acasă, pisica devine tristă sau se ascunde într-un colț, iar când stăpânul se întoarce, pisica se entuziasmează foarte tare.